august 29, 2007
Dimineaţă am ascultat în drumul către muncă radio. La un moment dat Bon Jovi cu Living …
Partea proastă e că în ultima săptămână jumate nu am citit nimic. Nu chiar nimic, ţinând cont că am citit şi analizat “Căldură mare” a lui Caragiale din perspectiva numerologic-masonică. Aparent materialul a trezit un oareşcare interes şi zâmbetele multora sau sper hohotele altora.
Aruncând un ochi pe ştiri am aflat că: Blaga pledează pentru legalizarea prostituţie iar preşedintele Băsescu ameninţă cu referendumul pentru votul uninominal. Nimic nou. Că doar e august şi vacanţă.
Altă ştire. La Cluj urmează nu coborâtul lui Avram Iancu de pe parul respectiv (ansamblu numit “statuie”) ci adăugarea unor făntâni cu becuri de discotecă. Prost gust la pătrat.
Am decis ce să ascult. Scriabin într-un recital al lui Vladimir Sofronitsky. Care? Pai ală cu coperta pe care scrie Denon.
De multe ori mă intreb cum ajung să ascult compozitorul X sau Y, intepretarea Z, formatia G, şamd. De cele mai multe ori e vorba de:
- Accidentul: cazul tipic este: văzut la TV in timp ce canalele se schimbau rapid deoarece stăteam cu degetul înfipt in telecomanda schimbând astfel unitatea de masură a timpului din secundă în canal TV, Multiplul devine nu minutul ci pachetul de cablu pe care îl ai. Astfel în timp ce canalele trec la un moment dat opreşti timpul: un fund se mişca pe ecran. Şi aşa o întălneşti pe Shakira. Cazul fericit. Poţi de fapt să opreşti timpul din cine ştie ce chirăială (pentru radicali: labă tristă de cântec) care are în peisaj maşini, cururi, ţâţe mari. Doar ţâţele sunt mari. Cururile trebuie sa fie mici. Altfel o să accelerezi timpul în loc să îl opreşti. In fine. Şi apoi urmează întrebarea: Cine e ….? E XYZ… Aha. Şi ce ştie ea/el să facă. Păi cănta…Aha. Cântă. Şi altceva? Rog a se citi partea albastra cu vocea şi intonaţia lui Mircea Badea.
- Căutare: P2P, radio. etc. Vrei să asculţi ceva dar nu sţi ce. Atunci te arunci pe net sau pe DC++ şi cauţi răspunsul la întrebarea: Jazz? TripHop? Baroc? Bine jazz dar ce jazz, cine sau Baroc? Da baroc dar ce baroc? Păi cu clavecin sau cu viola da gamba. Sau pian (nu baroc cu pian) sau piano forte… Etc. Apoi începe căutarea din ce in ce mai fină. Astfel am gasit eu “Swing Low sweet cadillac” a lui Dizzy Gilespie şi “Monk After Hours At Minton’s, 1941″ a lui Thelonious Monk.
- Transferul de simpatie(nasol nume dar altul nu am găsit, ai tu unul mai bun… spune-mi si mie) : şti cine e respectivul compozitor, intepret etc. Ai auzit de el dar nu ţi-a trezit niciodată interesul. De fapt indirect îl ignori şi gata. Doar că intr-o zi, de ex., citeşti o cartea, un artico, o revistă etc. şi acolo găseşti o referinţă, o descriere, etc. care te face să îţi aminteşti numele şi să afli mai multe.
Pe Scriabin probabil îl întâlnisem mai de mult (cel putin ca şi nume), dar probabil nu ascultasem. La un moment dat citeam Paznicul Universului de Peter Nilson, un roman SF relativ cred eu atipic, probabil nu foarte cunoscut in lumea amatorilor de sf. Romanul nu prezintă nici o invaziei a Pamntului de către o civilizaţie X, nici nu prezintă un imperiu Y. De fapt nu are nici supereroi. Personajele principale, Danny şi Ninni reuşesc să ridice colţul voalului ce ascunde secretele Universului. Romanul este de fapt un amestec bine dozat de acţiune cu eseu filozofic, cu salturi de la numerologia din jurul lui Bach la numerele Gödel, teorii matemtice si fizice existente şi altele non-existente, elemente de cosmogonie, teoria informaţie şi un final cum ar trebui sa fie. Iar undeva printre toate acestea o referire la Scriabin.
După ce am citit cartea am pornit în căutarea nu a secretelor universului ci a lui Scriabin. Astfel am ajuns să ascult recitalul lui Sofronitsky căt şi o intrepretarea a sonatelor pentru pian în interpretarea lui Ashkenazy. Le-am reascultat apoi. Concluzia a fost aceeaşi: am avut un sentiment că Scriabin căuta un Dincolo. “Elementary My Dear Watson”, am aruncat o privire în wikipedia şi am găsit ca Scriabin a avut un anume interes in teozofia şi cărţile Hélènei Blavatsky.
Apropos de muzică. La un moment dat, intr-o seară am ascultat nişte piese pentru percuţie şi clavecin ale lui Xenakis. Concluzia mea sinceră este că fie eu nu înţeleg muzica lui Xenakis (cel mai probabil) fie piesele respective ar fi trebuit numite pentru percuţie şi la fiecare concert alt clavecin. Singura imagine care mi-a venit în minte era un clavecin deşirat asemeni Rosinantei lui Don Quijote… Să fie de vina litografia lui Picasso pentru imaginea mea despre Rosinanta?
(asta nu e provocare la dialog :)) )
